Judecând tăcerea

În fiecare dintre noi există acea persoană justiţiară, care nu are altă treabă decât să judece acţiuni sau inacţiuni ce nu se pliază intereselor personale. Eu o am, tu o ai... şi fiecare îşi hrămeşte această personalitate cum doreşte.

Cum se manifestă justiţiarul din noi? Ne-am creat o sală de judecată şi chemăm acuzatul la bară. Singura lege valabilă este cea scrisă de crezurilor noastre, adânc înfipte în noi. Interogăm doar martorii acuzării. Acuzatul nu are dreptul la apărare. Să înceapă procesul!

 Căutăm să punem etichete nu tocmai drăguţe imediat ce personajul X comite un gest ce aduce atingere principiilor noastre atât de drepte şi juste. Orice vorbă nelalocul ei, orice gest mai deplasat ce trece de linia de demarcaţie a legii mai sus amintite. Chiar şi tăcerea este judecată.

Dacă vrei cu tot dinadinsul să judeci, găseşti motive. Îl vedem pe personajul X scobindu-se în nas într-un loc public, imediat spunem despre el că îi lipsesc bunele maniere. Oare tu nu ai făcut niciodată acest lucru, conştient sau inconştient? Staaaaaaaai... ai uitat, desigur!

Când cineva îţi povesteşte o întâmplare despre personajul X, nefavorabilă acestuia, instantaneu l-ai pus pe lista neagră, chiar dacă nu îl cunoşti. Mai contează oare? Dacă s-a spus despre el asta, aşa trebuie să fie.

Se despart două persoane. Părţile implicate vor fi întotdeauna subiective, îşi vor spune întotdeauna varianta convenabilă lor. Oare de ce te grăbeşti să arunci cu noroi spre una dintre persoane atâta timp cât nu ai ascultat ambele variante?

Am ajuns într-atât de departe cu justiţia încât lovim şi în tăcerea personajului X. Îi atacăm tăcerea pentru că nu rosteşte cuvinte! Şi nu orice cuvinte... doar pe acelea pe care dorim să le auzim. Nu ne interesează motivul care a dus la tăcere. Vrem doar să îl auzim vorbind. De ce tace? Poate aceste cuvinte sunt ascunse din dorinţa de a nu face rău, din neştiinţă, din neputinţă, de teamă sau pentru că, timpul trecând, nu vor mai avea atâta însemnătate.

Am fost judecat... uneori pe bună dreptate, alteori fără nicio noimă. Am învăţat să trec cu vederea judecăţile eronate ale celorlalţi... atâta timp cât mie mi-a făcut bine actul pentru care am fost judecat. Când a fost o judecată dreaptă, am căutat să văd unde am greşit şi să îndrept eroarea.

Am judecat. Uneori m-am înşelat, alteori am avut dreptate. Însă am învăţat să nu mă grăbesc în a da definitiv sentinţa finală. Privind la acele lucruri pe care le-am făcut, de neînţeles pentru alţii, dar care pentru mine aveau o logică impecabilă, am ajuns la concluzia că orice gest făcut are la bază o explicaţie plauzibilă, cel puţin din punctul de vedere al celui care l-a făcut. De aceea, am început să caut explicaţia pentru care persoana judecată a ales să facă acel lucru reprobabil mie. Uneori am primit-o, alteori nu... iar când nu am primit-o, m-am resemnat aşa cum am putut.