Inimă, întoarce-te acasă!

Se fac 2 ani… în curând! 2 ani de când rătăceşte! Cu un ţel bine stabilit... dar totuşi, fără direcţie! Confuză, săraca a cautat să se împace! A oscilat mereu între trecut şi viitor... neştiind unde să-şi îndrepte atenţia! Şi vina e numai a mea... pentru că, o bună perioadă de timp, i-am refuzat orice pornire şi pentru a nu mă supăra, a preferat să tacă! Am ţintuit-o locului, forţând-o să privescă spre trecut... şi nu a refuzat... a sperat... căci n-ai cum să nu speri la ceva ce odată te-a făcut să înfloreşti! Mai târziu, i-am îndreptat atenţia spre viitor, dar fără convingere! Haotic, fără nicio ţintă precisă, a alergat năucă, fără să ştie nici ea ce face!

În tot acest timp a încercat să-mi tragă semnale de alarmă, rugându-mă să am grijă de ea, până ce i se vindecă rănile. M-a rugat să-i dau timp să ierte, să o las să respire, să simtă, să iubească din nou. Singurul lucru pe care l-am făcut pentru ea a fost să îi dau timp să ierte... şi a avut suficient timp! Am lăsat-o chiar să-mi spună tot ceea ce simte, fără a-i cenzura simţirile! În rest, tot ce am făcut pentru ea a fost s-o împietresc! De frică! Ca să nu mai sângereze! Lucruri sau gesturi care odată o încântau acum o lasă rece... şi am descoperit într-un târziu ceea ce i-am făcut! Dar nu e prea târziu... de fapt, pentru ea nu e niciodată pra târziu! Eu aşa cred!

De la o vreme, o îngrijesc cum trebuie! Îi dau doza de speranţă potrivită: nici prea multă pentru a suferi, nici prea puţină pentru a rămâne împietrită! O las să se bucure de lucrurile mărunte ale vieţii! Timpul cernit peste mine mi-a dat maturitatea necesară pentru a şti cum să am grijă de ea! Ştiu... simt că este momentul potrivit, atât pentru mine, cât şi pentru ea! Voi face ce trebuie ca să iubescă din nou... îi voi da aripi din nou!

Tu, inimă, întoarce-te acasă! A venit şi vremea ta!

Bâtrâneţea tinereţii sau tinereţea bătrâneţii?

Am o vârstă de care nu îmi este deloc ruşine! 31 de ani, care se duc vertiginos spre 32! Ani presăraţi cu de toate: griji, bucurii, zâmbete, lacrimi... ani frumoşi zic eu, în care am învăţat tot mai multe, cu fiecare clipă trăită... am căutat mereu să iau din toate ce am considerat că-mi este necesar pentru a-mi construi viaţa aşa cum trebuie şi cum îmi place!

De ceva timp însă m-am blocat într-un mic detaliu: copiii de pe stradă au început să-mi dea cu „săru-mâna”! Graaaav!!! Dacă la început nu am dat mare atenţie pentru că venea din partea unor copilaşi de 3-6 ani, recent am văzut că media de vârstă  a celor care mă domnesc a crescut pe la vreo 8-12 ani! Pffff... pe bune acum, cum să nu mă blochez? Eu, care încă dau în mintea copiilor destul de des... eu, cel care cu greu mă pot abţine să fiu serios... să fiu luat peste picior? Cum să-mi dea un voinic „Săru-mâna”? Acum, recunosc: şi eu mai dădeam cu „săru-mâna” vecinilor, că doar am fost un copil politicos... cât de bine îi înţeleg acum...

Staţi liniştiţi, nu am făcut vreo tragedie din asta... chiar mă amuză situaţia asta! Nici nu realizez vârsta pe care o am... mă simt încă un adolescent, doar că acum sunt un adolescent matur! Şi îmi place! Nu-s nici prea tânăr să nu ştiu ce vreau de la viaţă, nici prea bătrân ca să devin prea ursuz... Încă mă mai pot bucura de frumuseţile vieţii. Ştiu să râd pentru un lucru mărunt şi să acord atenţie unui lucru important! Acum înţeleg rostul întâmplărilor din trecut şi vreau să cred că sunt pregătit pentru cele ce vor urma!

Cine a spus că „Nu e importantă vârsta omului, ci tinereţea sufletului său”, mare dreptate a avut!

Dragostea virtuală – şansa sau neşansa celor singuri?

"Într-o lume în care totul se desfăşoară pe repede-nainte, relaţiile înfiripate pe internet ocupă un loc din ce în ce mai important în lumea celor singuri. Mulţi le consideră ca fiind doar nişte distracţii de moment, alţii le consideră cele mai serioase lucruri din viaţa lor, iar pentru unii nu însemna nimic şi evită pe cât posibil să se implice în aşa ceva.

În principiu, dragostea virtuală nu se deosebeşte prea mult de dragostea “în forma ei clasică”, doar că lipsesc îmbrăţişările, săruturile, privirile dulci etc. Frumuseţea acestui început este că ai posibilitatea să fii deschis şi să îi spui celuilalt tot ce ai pe suflet. Urmează împărtăşirea de idei, pasiuni şi primele certuri.

Ca relaţia să dureze, trebuie să existe un interes comun, atracţia psihică nefiind întotdeauna suficientă. Distanţa nu este neapărat rea, ci depinde de ce faci atâta timp cât ea există. O relaţie la distanţă trebuie luată în primul rând ca o provocare şi nu ca pe ceva îngrozitor, o problemă imposibil de rezolvat. Ea prezintă diverse avantaje şi dezavantaje.

Printre avantaje, aş enumera faptul că acorzi mai mult timp pentru a comunica cu persoana iubită, îi dedici atenţia şi tot timpul liber, vă povestiţi mai multe şi vă ascultaţi cu mai mult interes. Este şi lucrul care, pe mine personal, m-a determinat, la un moment dat, să dau o şansă unei astfel de relaţii. Şi asta pentru că, în lumea reală, se ard etape iar comunicarea îşi pierde importanţa.

Un alt avantaj ar fi faptul că trecerea timpului sporeşte pasiunea, total opus decât în cuplurile care sunt împreună fizic, zi de zi, pentru că distanţa nu lasă loc ca rutina să se instaleze.

Cel mai mare dezavantaj al unei astfel de relaţii ar fi, zic eu, faptul că la un moment dat se instalează frustrarea că nu poţi atinge persoana iubită, că nu poţi să îţi exprimi “palpabil” sentimentele.

De asemenea, dragostea virutală implică un risc, şi încă unul foarte mare. S-ar putea ca, după luni de „întâlniri” pe net şi după sute de sms-uri, cei doi aşa- zişi îndrăgostiţi, ajunşi faţă în faţă, să descopere că nu sunt nici pe departe aşa cum se ştiau sau, cel puţin, aşa cum credeau că se ştiu. Există însă şi cazuri cu happy-end, există oameni care îşi asumă riscul pentru a fi fericiţi şi cărora le şi reuseşte... ei sunt aceia care, odată ajunşi din faţa calculatorului alături, descoperă că sunt suflete pereche, că se completeză reciproc şi că, de fapt, ei s-au căutat toată viaţa.

Sunt persoane care susţin că relaţiile pe internet sau intenţia implicării într-o astfel de relaţie ar fi un mod disperat de a scăpa de singuratate... chiar ultimul mod. Tot ei cred că e un lucru cam ruşinos şi spun că nu văd viitorul unei astfel de relaţii şi de aceea nici nu îşi propun să încerce aşa ceva.

Blamate sau nu, relaţiile pe internet sunt o relitate, una cu care ne confruntăm zi de zi. Trăită în faţa calculatorului sau în braţele celui iubit, DRAGOSTEA rămâne să fie cel mai pur şi sincer sentiment, căruia i se inchină şi “prinţi” şi “cerşetori”. E un maraton al celor singuri. Eu însămi am alergat în acest maraton al iluziei. Din când în când, nepermis de rar, cineva ajunge la destinaţie. Eu n-am reuşit, însă cunosc personal persoane cărora le-a reuşit, care şi-au întâlnit sufletul pereche în această lume. Sunt excepţiile care confirmă regula… puţine, dureros de puţine, dar ele există.

Aşadar, nu da cu piciorul unei relaţii la distanţă, ci fă sacrificiul de a o aduce aproape, dacă eşti convins că merită!

Dragostea poate trece peste timp, peste distanţă, peste orice graniţă,

dar numai dacă într-adevăr există."

O altă părticică din gândurile EI! Sunt de acord cu cele scrise de ea! Voi ce ziceţi?

Valoarea unei vieţi

   V-aţi pus vreodată întrebarea „Cât valorează viaţa unui om?” sau „Cum dăm valoare unei vieţi?” Încep cu aceaste întrebări pentru că m-am întrebat şi eu! Ştiu, parcă văd răspunsuri tipice, în cor: viaţa fiecăruia este inestimabilă, nepreţuită... dar eu m-am întrebat serios... nu cât valorează viaţa mea... ci cum îi dau valoare!

    Aş spune că valoarea unui om este dată de faptele sale, nu de averile pe care le-a făcut. Căci, ce contează mai mult: sufletele pe care le-ai mângâiat, lacrimile pe care le-ai şters de pe obrazul cuiva, zâmbetul adus pe chipul cuiva, îmbrăţişările pe care le-ai dăruit... sau multitudinea de bucurii pe care le-ai „cumpărat”din averi... averile adunate prin strivirea altor suflete?

   Sunt persoane care nu caută să facă ceva anume pentru a da valoare propriei vieţi... trec prin ea ca gâsca prin apă! Nu ţin cont de persoanele ce-i înconjoară, nu au regrete, nu suferă! Cu alte cuvinte, se bucură de viaţă! Alţii, mai cu frică de Dumnezeu, se grăbesc să se autoevalueze de timpuriu... parcă grăbindu-se să ajungă undeva, dornici să conteze, să-şi lase amprenta asupra timpului. Încep să-şi contabilizeze viaţa de la vârste destul de fragede, întrebându-se cu ce anume au contribuit pe acest pământ. Şi aşa vor face mereu, fie că au atins 20, 30, 50 sau 70 de ani... pentru că vor considera întotdeauna că ar fi putut face mult mai multe lucruri! Nu cred că este corect ca o persoană să-şi autoevalueze propria-i viaţă... nici la 20 de ani, nici la 70... Dar dacă ar fi necesar acest lucru,  aş spune că abia la sfârşitul vieţii poţi spune dacă ai contat... nu numai în viaţa ta, ci şi în a altora!

   Eu am ales să dau o valoare cât mai mare vieţii mele! Vreau ca fiecare zi pe care o trăiesc să fie însoţită de o faptă bună, pentru că, în cele din urmă, nu-i aşa greu! Tu, ce mai aştepţi?!? Zâmbeşte, oferă o îmbrăţişare, spune o vorbă blândă! Uită de ranchiună! Iubeşte! Nu mâine! Începe chiar ACUM! Nu te costă nimic!

Eu, cel de dincolo de monitor

   Alegând liniştea în locul agitaţiei dintr-un club în seara de sâmbătă, mi-a venit subit cheful de a aşterne, în câteva rânduri, una din ideile care-mi zburdă prin minte... ironia este că, deşi sunt mai multe idei, nu ştiu la care din ele să mă opresc. Aş scrie despre toate acum... dar nu pot face asta din două motive: 1. n-aş putea să le dezvolt pe toate aşa cum mi-aş dori şi 2. dacă acum vi le relatez pe toate, ce să mai scriu la o nouă chemare scriitoricească? Prin urmare, cuget adânc, îmi concentrez atenţia asupra unei singure idei şi iată:

   Pornind de la faptul că sunt mai mereu prezent în mediul online, ar trebui să îmi asum atât cuvintele ce le scriu pe blog, cât şi ceea ce postez pe facebook, într-un fel sau altul. Sau, ca să fiu mai bine înţeles, toate aceste activităţi din online ar trebui să mă definească, iar acea persoană care mă „urmăreşte” să poată să îşi facă o anumită părere despre persoana mea! Eu spun că nu este o regulă universal valabilă! Şi pentru asta voi aduce argumente.

   Treaba stă în felul următor: faptul că postez melodii de dragoste, asta nu mă face neapărat un romantic incurabil! Poate că sunt, poate că nu sunt! Melodiile care apar pe peretele meu sunt melodii care îmi plac... la fel de bine cum îmi place să ascult şi Paraziţii, B.U.G. Mafia sau orice altă trupă sau interpret de hip-hop... căci, nu ştiu cum să vă spun, mie îmi place genul ăsta de muzică! Ori, dacă îmi place acest gen de muzică, înseamnă că sunt vreun golănaş de cartier? Am cât de cât un minim de decenţă să nu vă umplu peretele principal cu melodii care conţin cuvinte obscene. Oare nu v-ar trece prin minte că aş avea ceva afinităţi pentru manele? Cum aţi reacţiona dacă, într-o bună zi, începe să v-apară o mică serenadă susţinută de „magnificii” interpreţi Guţă, Salam, Hadrian Minunatul sau Florin Peşte? Vă spun eu, Stan Păţitul: aiurea! Nu ştii cum să reacţionezi când vezi că după interminabile postări de calitate, te trezeşti cum apare minunatul Adrian între Roxette şi Celine Dion. Memorabil, nu alta!

   Cât despre articolele pe care le scriu pe blog, e mai greu de explicat. Sunt cuvinte pe care le scriu cu aceste două mânuţe, fără să fiu constrâns fizic de nimeni! Şi cu toate astea, simt că sunt destui care şi-au făcut o părere, aş zice, eronată despre mine... Şi aici este ceva ce nu-mi convine: faptul că azi poate postez un articol mai pesimist nu trebuie să ducă la ideea că aşa sunt. Dacă povestesc o întâmplare de viaţă, v-aţi gândit vreodată că acea întâmplare nu mi s-a întâmplat mie? Poate că am preluat-o şi mi-am atribuit-o doar ca să nu demasc acea persoană în cauză! Într-unul din blogurile pe care le citesc, cel al Andreei, ea scria în ACEST ARTICOL următoarele: „Când ai blog, scrii despre orice. Mulţi ar zice că nu mai ai viaţă privată. Asta e un mare bullshit pentru că pe blog scrii doar ce vrei să se ştie despre tine. Ce nu, ţii pentru tine”. De ceea ce nu am ţinut eu cont a fost cantitatea de informaţii pe care am divulgat-o! Deh, ce să-i faci... lipsa de experienţă şi-a spus cuvântul! Dar în rest, sunt de acord... ideile pe care le aştern aici sunt doar cele pe care vreau eu să vi le arăt. Nu cred că ai vrea să ştii chiar tot ce-mi trece prin cap, crede-mă! Cu siguranţă te-ai speria!

   Gândindu-mă cum pot anumite persoane să înţeleagă altceva decât ceea ce am dorit eu să exprim am realizat că, uneori, mesajul pe care încerc să îl transmit este incomplet (cu sau fără intenţie), fapt care duce la o interpretare diferită de la om la om. Dar, cum previzionasem în articolul ”Frică mi-e de părerile online”, de ce ţi-e frică, de aia nu scapi! Cred că e cazul să-mi asum de acum încolo acest risc şi să nu mă mai agit să explic oamenilor despre cum stă treaba cu persoana de dincolo de monitor!

   Prin urmare, dragii mei, încercaţi să nu mă etichetaţi în vreun fel anume până nu mă cunoaşteti suficient de bine... chiar nu îmi doresc să par ceea ce nu sunt. Înţelegeţi faptul că, dacă postez o anumită piesă sau scriu un anumit articol, o fac doar pentru că aşa consider că ar fi bine... aspect care nu trebuie să fie neapărat în concordanţă cu starea mea de spirit din acel moment. Şi dacă ţineţi morţiş să ştiţi cine sunt, vă spun că sunt doar o persoană normală (poate mult prea normală pentru ceea ce trăim în ziua de azi), fără să deţin vreun talent deosebit!

Singurătatea – camarad de drum

    Din cartea vieţii, azi vă povestesc despre un capitol greu al ei: singurătatea! Am prins ideea după o discuţie aiurea, într-o zi relaxantă de duminică... idee care cred că se pliază foarte bine la punctul în care mă aflu eu acum... aş fi tare curios să primesc un feed-back la ceea ce urmează să scriu.

   Înconjurat de ceva vreme de acea singurătate de care toţi fug, am ajuns s-o îmbrăţişez, doar pentru a-mi fi mai bine! Şi acum mi-a devenit companion de drum. Culmea, dacă acum ceva timp uram acest lucru, acum mi-e indiferent! De ce? Pentru că am ajuns să văd avantajele pe care le am! Nu mai trebuie să dau socoteală, în primul rând: unde ai fost, cu cine, ce ai făcut sau de ce a durat atât... În al doilea rând, scapi de unele obligaţii: trebuie să ţii minte zilele aniversare, care obligatoriu trebuiesc însoţite de cadouri, cadouri pe care le procuri după anevoioase momente de căutare, momente pe care trebuie să le ascunzi, altfel unde ar mai fi surpriza? Nu-ţi mai faci de cap prin casă, să laşi lucrurile pe unde ai chef. Nu mai dormi până îţi crapă obrazul de ruşine... şi multe alte chestii pe care le poţi face doar când eşti singur.

    Cam aşa mă simt eu acum: LIBER! Am chef să dau o tură prin oraş? Dau o tură! Vreau să stau toată ziua în pijamale, să dorm pe mine? Aşa fac... pentru că nu mă trage nimeni de mânecă. N-am chef să fac de mâncare? Nicio problema: există fast-food-uri la tot pasul! Mi se propune să ies undeva? Pot să refuz orice invitaţie, pentru că nu mă simt într-atât de obligat să merg împotriva voinţei mele. Sunt atât de multe avantaje, încât cred că aş scrie un adevărat roman... În cuvinte mai puţine, esenţa este asta: sunt liber să-mi fac de cap... cum vreau şi când vreau!

    Atunci, unde este partea negativă? Ce-i în neregulă cu acest peisaj? Peisajul devine incomplet atunci când apar momentele acelea în care ţi-ai dori să ai lângă tine pe cineva cu care să schimbi o vorbă somnoroasă, la o oră matinală! Când îţi doreşti din tot sufletul să îmbrăţişezi pe cineva! Sau când simţi nevoia să te împiedici de acea persoană prin dormitor, prin bucătărie... oriunde, numai să te împiedici de ea! Dar nu aici mi-e marea problemă... am învăţat să trec cu uşurinţă peste aceste moment! Cum vin, aşa pleacă! Marea problemă este că, înconjurat de atâta singurătate, am devenit rigid, insensibil. Aş spune că mă simt incapabil să mai pot iubi! Singurătatea mi-a ridicat ziduri în jurul sufletului fără ca eu să-mi fi dorit asta! Şi mi-e tare frică să nu se înalţe mai mult aceste ziduri, cu fiecare zi ce o petrec în singurătate... mă simt neputincios să reacţionez în vreun fel! Nu ştiu ce persoană va avea atâta putere şi răbdare ca să-mi dărâme aceste ziduri... dar eu sper să fie undeva, acolo!

    Pentru aceste două „mici” amănunte, vă spun din inimă să nu vă izolaţi! Nu vă luaţi ca tovarăş de drum SINGURĂTATEA! Te vei obişnui cu ea şi nu vei mai lăsa aşa uşor pe alţii să te însoţească!